Bucegi 7500 – vazut de Ovidiu

Dupa cum poate nu stiti Cetatea Brasovului a repurtat cateva rezultate impresionante la Concursul Bucegi 7500. Aceasta este povestea unuia dintre participantii din cetatea brasovului.

Joia incepe promitator: o zi de lucru ce se anunta scurta prin taskurile pe care le am de indeplinit. Si dupa ce ca ma voi invoi sa plec mai repede, mai am timp si sa evadez de la munca cu Atti sa fac ultimele cumparaturi prin piata. Ajuns acasa revizuiesc lista de bagaje: sunt sigur ca voi uita ceva, dar nu vreau sa uit nici unul din lucrurile pt care as fi descalificat. Dupa ce ma asigur ca bagajele sunt gata, pana voi auzi beep-ul lui Atti ca sa cobor la masina, trebuie sa imi revitalizez starea de spirit. Si pentru asta am tot timpul la indemana, pe calculator, (printre zecile de giga de continut compromitor) niste muzica revigoranta.

Coldplay – Life In Technicolor (Matt Crofford Remix) 320 kbps by mattcrofford

Drumul pana la Pestera e destul de obositor, si cand ajungem pe la lacul Bulbuci iesim sa ne tragem intr-un pictorial “iola” si sa ne mai dezmortim.

Platoul de la Pestera e foarte vivace: masini parcheaza, corturi se inalta, priviri si zambete se reintalnesc.

Sedinta tehnica prilejuieste pt mine si Max, coechipierul meu, cateva subiecte de gluma. La acest moment cursa e departe asa ca ne permitem.

Cu toate ca am studiat traseul cu o saptamana inainte, ceea ce ne-a dat un plus de siguranta, se va dovedi ulterior, cu varf si indesat, ca in mers rapid, traseul, inexplicabil, devine mult mai lung si mai abrupt. Cred ca asta are legatura cu ce zicea ciufulitul ala despre relativitate.

Mai tarziu, dupa ce ne intindem in corturi pt cateva minute ne dam seama ca nici unul dintre noi nu prea avem somn asa ca iesim sa contemplam cerul limpede. E o ocazie pe care nu o avem prea des noi orasenii, asa ca Atti isi scoate camera foto sa faca niste expuneri mai lungi. Max, un mare explorator intr-o viata anterioara, ne arata constelatiile alea in forma de polonic, carul mic si al mai mare si cum te poti folsi de ala mare ca sa gasesti steaua polara. La momentul asta simt si eu nevoia sa zic ceva inteligent si slobozesc o platitudine:
– Steaua polara ramane tot timpul in acelasi loc pe cer si celelalte stele se invart in jurul ei.
Fotografiile lui Atti confirma aceasta intelepciune ancestrala si el isi da seama pentru prima data ca nu sunt doar un pachet de muschi ci si un bun cunoscator al mecanicii celeste 😛

In dimineata concursului, Atti ii surprinde in niste posturi hilare pe cei de la categoria Elite. Ii asteapta o odisee de cel putin 90 km pe lungime si 7.5 km pe inaltime. Din punctul meu de vedere cursa lor e un fel de tortura cu acceptul victimei (concurentului).

La o ora dupa plecarea lor se da startul si la hobby. Eu cu Max, si echipa de fete, Nico si Andra, ajungem cu cateva secunde inainte de start in spatele portalului. Scuza mea e ca mi-a luat vreun sfert de ora sa mai indes in mini-camelback 4 banane pe care nu le voi manca pana la sfarsitul cursei.
Pontul #1: dramuieste-ti tot ce iti iei pe traseu. Nu o sa se inghesuie lumea la final sa iti cumpere sandvisurile carate in soare si ploaie zeci de kilometri. Si nici nu vor fi mai gustoase decat cele lasate in baza.

Plecarea e cat se poate de lejera, ramanem in spate si pentru cateva minute alergam in compania fetelor incurajandu-le:
– Sunteti 4 echipe de fete, 3 intra pe podium iar ultima (ca la fiecare categorie de altfel) primeste de la organizator o pereche de tricouri. Nu aveti cum sa pierdeti 🙂 Fetele zambesc, sunt mai puternice decat le credem noi sau se arata ele, asta si la modul general. Max e supra-protector cu Andra; o asigura ca o va suna de pe traseu si ii recomanda pentru a zecea oara o atentie sporita pe Jepii mici. Imi aminteste de maica-mea in diminetile cand mergeam la scoala: auzeam pe atunci “grija mare la traversare” repetandu-se pana ieseam din scara.

Si ne desprindem. In momentul asta suntem printre ultimii de la hobby. Pana aici suntem in grafic: “nu tragem de la inceput, ne facem mai intai incalzirea si apoi explodam”. Iesim intr-o poiana plina de ochiuri mici de apa pe care, majoritatea, le fentam, iar pe celelalte le calcam in picioare 🙂 Intalnim si o echipa de fete: Max le trece in registru ca sa poata da raportul mai tarziu iar eu ma gandesc ca alerg dupa fete, la propriu. Cu toate ca privelistea ma avantaja, suntem intr-un concurs dur, intr-un sport dur asa ca trec peste ele ca o minge printre popice, fetele impleticindu-se si pravalindu-se care-ncotro intre urzici, radacini si trunchiuri de copaci. Ok, ok, nu a fost chiar asa… de fapt, daca ar fi fost dupa mine as fi impins de la spate pana la finish fiecare echipa de fete pe care le lasam in urma pe traseu. Era ca in povestirea cu puiul, inima mea ramanea cu ele, dar bulanele mele alergau cu Max.

Cand am ajuns la primul checkpoint, in Varful cu Dor, mai aveam o singura echipa din Cetate (Atti si Boti), din 5 participante, inaintea noastra si pe care nu ii vedeam inca, ceea ce mai mult ne mira decat de descuraja pentru ca noi aveam o parere foarte proasta despre ei 😀 Incepe coborarea inspre cota 1400. Aici raportul dintre mirare si descurajare incepu sa se schimbe drastic pt ca, oricat se casca haul in jos nu mai vedeam nicio echipa in fata noastra. Aflasem ulterior ca toti din fata o taiasera prin padure dar noi am hotarat sa ne tinem de traseu. De regula, nu e bine sa experimentezi scurtaturi pentru prima data in timpul concursului, caci dupa cum stim, (pontul #2:) de multe ori scurtatura e drumul cel mai lung dintre doua puncte.

Pe serpentinele dinspre Poiana Stanii ne-am intalnit cu ungurii, ceea ce ne-a dat un plus de confort psihic. Ei tocmai terminau de alimentat cu apa dintr-un paraias iar noi ne-am oprit sa facem la fel. Pe drum inspre Poiana Stanii ne hotaram sa mai reducem din balast asa ca mancam fiecare cate un mar de la Max. Pentru mine asta a fost o mare greseala pt ca inainte de mar ma simteam ok, iar dupa ce l-am halit, l-am simtit zbatandu-se pentru libertate pana la Piatra Arsa ceea ce ma duce cu gandul la pontul #3: corpul tau e mai destept decat tine, da-i ce-i trebuie numai cand iti cere.

Ascensiunea din Poiana Stanii catre Piatra Arsa prevestea pentru mine cam ce se va intampla pe Jeputi (jepii micuti). Desi puteam sa mentin un ritm foarte bun simteam cum se duceau bateriile dar cu toate ca nu sunt un om religios incepeam sa ma bazez pe o revenire miraculoasa. Toti cei de la elita intalniti pe urcare ne asigurau ca suntem printre primele locuri, ceea ce s-a dovedit a fi adevarat la checkpointul din Piatra Arsa unde am ajuns pe locul 3. Aici clasamentul s-a schimbat dramatic. Prima echipa, “In Panta” ajunsa cu 4 minute inaintea noastra se intinsese la ospat. Atti si Boti, prietenii nostri din “Cetatea Bv #8” au ajuns cu 2 minute inainte si se realimentau cu apa. Ne-am revitalizat si noi si am schimbat cateva impresii cu ei. Eram toti uluiti ca cei sositi primii isi cedau atat de usor pozitia. Max in schimb era singurul care nu impartasea uimirea banuind din partea lor o stratagema psihologica de urmarire pe jepi (ca sa va faceti o idee despre cat de tare a batut soarele pana atunci :P).

Eu eram gata de pogorare pe Jepoi si entuziasmat ca avem o sansa reala de casatig plecand primii din Piatra Arsa. Max privea destul de des in spate sa vada daca prorocirea lui se adevereste. L-am indemnat sa isi foloseasca toata energia pentru coborare indifderent de ce se intampla in spate caci ma deranja enorm atitudinea de “vanati” care parea ca se insinueaza. Coborarea a mers struna: de Cetatea Brasovului #8 (Atti si Boti) ne-am desprins incet incet stabilind o distanta de 6 minute in checkpointul dintre jepi.

Despre ultima urcare nu vreau decat sa prezint cuvintele cheie (din punctul mu de vedere): odisee, foarte putina apa, oxigen insuficient in aer si o durere cumplita de spate. Am mers pe Jeputi babeste cu trunchiul paralel cu pamatul si sprijinit in bete. Max a tinut tot timpul trena si ma incuraja uneori. Daca nu as fi fost in echipa as fi tras niste pauze bune acolo. Dar asta inseamna echipa: limitarile unuia devin limitarile celuilalt. Si asta e valabil in ambele sensuri, adica si capacitatile celui mai in forma devin capacitatile celorlati coechipieri. O stare de spirit buna e la fel de contagioasa ca si una rea. Si aici intervin spiritul de echipa, abilitatea de a coordona creativ capacitatile si limitarile partenerilor, si disponibilitatea de a accepta extenuarea si durerea ca parteneri in aceeasi echipa sau ca o regula nescrisa a sportului.

Ajunsi la Babele ne simteam ca in bancul ala cu Ion si Maria: “pe-aici dupa cum mi-a zis Vasile ar trebui sa fie o gaura”. Pe aici dupa cum scria pe site ar trebui sa fie un checkpoint… pe care in final, dupa o cautare scurta dar enervanta, l-am gasit cocotat mai sus de Babele (si de cabana si de monument). Analizand in retrospectiva gasesc ca acel acces momentan de nervi mi-a reglat un pic glicemia si mi-a dat o pereche de aripi pentru coborarea finala. Lunga a mai fost si aia si ne-am pravalit cu ultimele forte catre baza din Pestera.

Sunetul de talangi, imprumutate de la niste vaci binevoitoare, chiotele (acel “pâuuuu” despre care nici azi nu stiu de unde a aparut), aplauzele si toata aceasta atmosfera animata de la finish spala toate durerea si gandurile negre de pe traseu. Trecem amandoi linia de finish si dupa cateva secunde de euforie iti dai seama ca nu ai scapat de nevoia de a face un dus si de a te schimba. Si sa dormi si sa iti dai dezlegare la stilul de viata nesanatos de la care te-ai abtinut in lunile de pregatire (de fapt doar vreo una-doua zile inainte de concurs, cam cum era si cu examenele in facultate).

Rezumat si Concluzii:
Partea buna: am terminat primii.
Partea neutra: nu mai avem voie la categoria Hobby la anul.
Partea proasta: am vazut talpi de “elitisti” de dupa concurs.

Imagini: http://attitudebv.blogspot.com/